Întrebări despre sau pentru mânz? Îl găsești la adresa de e-mail contact@manzmic.ro sau pe canalele de social media:

Prinţesa şi pisica şchioapă

Acum câţiva ani, într-o vară, am cunoscut o pisică şchioapă.

 

Eram în Sibiu, pentru concertele ArtMania, şi stăteam la o pensiune pe care o ştiam deja din verile anterioare. Nu era foarte aproape de Piaţa Mare, făceam cam un sfert de oră pe jos, prin pasajul pietonal de sub şinele de cale ferată, dar îmi plăcea mie locul ăla. Era plăcut, frumos, linişte, iar gazda, un om amabil şi foarte săritor. Dacă mă gândesc bine, cred că ultimul argument e cel care m-a făcut să mă întorc mereu acolo.

Pe Prinţesă o cunoşteam deja de câţiva ani, dar în vara aceea, pe terasa pensiunii, am cunoscut-o pe pisica şchioapă. Era pui, nu avea mai mult de cinci sau şase luni, maidaneză, tărcată, prietenoasă şi iubitoare, veselă şi vocală, dornică oricând de mângâieri pe cap şi de scărpinici deasupra cozii. Şi îi lipsea un picior din spate.

 

Sursă foto: George Costinaș – arhivă personală

 

Dintre cele trei sau patru pisici ale gazdei, ea era mereu ultima la mâncare, la intrat sau la ieşit din casă, la orice. Era ultima pe scaunele de pe terasă, pentru că nu putea să sară, trebuia să se caţere. Era ultima la mângâiat şi scărpinat, pentru că mereu găsea toate mâinile ocupate de celelalte pisici, mai întregi şi mai rapide.

Dar avea ceva… Nu ştiu. O seninătate. O acceptare senină a unei realităţi mai presus de voinţa ei. O linişte interioară dată de convingerea că putea fi mult, mult mai rău. Da, ştiu, vorbesc despre o pisică, iar pisicile n-au asemenea profunzimi filosofice. Sau poate că au, dar nu ştim noi. Oricum, nu-mi pasă, asta am văzut eu în ea.

A doua zi după ce ne-am cunoscut, pisica şchioapă prinsese deja drag de mine. Poate pentru că o favorizam, poate pentru că le cam ignoram pe celelalte şi îi acordam ei toată atenţia mea, habar n-am. Ştiu doar că mă căuta, mă aştepta pe terasă, iar când mă vedea că mă aşez, venea şi sărea pe picioarele mele. Mă rog, “sărea” e un fel de-a spune. Încerca să sară. Nu reuşea. Şi, bineînţeles, ca să nu cadă, se agăţa cu ghearele de picioarele mele. Mi le-a făcut franjuri în cele trei zile cât am stat acolo, dar iubirea pe care o primeam în schimb după ce se culcuşea în poala mea merita toate franjurile din lume.

Văzându-mă mereu cu ea în braţe, domnul Virgil, gazda pensiunii, m-a întrebat dacă n-o vreau eu. I-aş face un bine, mi-a zis, pentru că avea deja prea multe, iar unii clienţi strâmbau din nas uneori.

Am fost tentat. Am fost foarte tentat. Numai că, în vacanţa aceea, după Sibiu şi înainte să pornesc spre acasă, mai aveam o destinaţie şi o şedere de şapte zile în oraşul Prinţesei, iubirea mea a acelei vremi. Mă duceam s-o văd, să petrec cu ea o săptămână intensă şi, cine ştie, poate chiar s-o conving să vină la mine.

L-am refuzat pe domnul Virgil fără să-i dau explicaţii. Apoi, într-o dimineaţă de luni, după o ultimă zgârietură pe coapsă, o ultimă mângâiere pe cap şi un ultim scărpinici deasupra cozii, cu inima grea, dar şi plină de speranţă, am pornit spre Prinţesă.

 

Până la urmă, povestea cu Prinţesa nu mi-a ieşit.

Şi acum regret că n-am luat acasă pisica şchioapă.

 

George Costinaș