Întrebări despre sau pentru mânz? Îl găsești la adresa de e-mail contact@manzmic.ro sau pe canalele de social media:

Jurnal de introvertit – 9 mar. 2019

Brutăria cea minunată şi sărăţelele cu chimen

Când am intrat prima oară în brutăria cea minunată, mi s-au înmuiat un pic genunchii.

 

Sursă foto: Brutăria Horiana

 

În copilărie, eram aproape la fel de sălbatic ca acum. Aproape. Adică pe-atunci mai ieşeam pe-afară şi mă jucam cu ceilalţi copii, dar eram mereu ăla din spate, mereu ăla care vorbea rar şi puţin, mereu ăla care stătea în poartă, mereu ăla care pleca primul din grup ca să se aşeze pe iarbă la poalele unui copac şi să se uite la furnici.

Îmi plăcea „afară” îmi place şi acum foarte mult. Problema era prezenţa celorlalţi copii. Mi-ar fi plăcut un „afară” fără copii, un „afară” în care să mă lase toată lumea în pace să stau pe iarbă şi să mă uit la furnici.

Mama a încercat mereu să mă facă să ies mai des şi mai mult. N-a ştiut niciodată de ce ezit şi evit să ies, nici eu n-aş fi ştiut să-i explic (şi probabil că nici n-ar fi contat prea mult, dacă mă gândesc bine). Una dintre metodele ei de a mă determina să ies mai des şi mai mult era să mă trimită afară cu ceva de mâncare în buzunar, ceva de mâncat „la botul calului”. Preferatele mele erau colţul de pâine caldă şi sărăţelele cu chimen.

La început, au fost preferatele mele pentru că le puteam da furnicilor firimituri de pâine şi boabe de chimen, ca să le urmăresc apoi fascinat cum le cară spre o destinaţie necunoscută. Apoi, au devenit preferatele mele pur şi simplu. Apoi, au ajuns să-mi placă atât de mult, încât refuzam să ies din casă fără oricare dintre ele.

Acum, 40 de ani mai târziu, când am intrat prima oară în brutăria cea minunată, mi s-au înmuiat un pic genunchii. Mirosea a pâine caldă şi a sărăţele cu chimen. Şi un pic a scorţişoară.

 

George Costinaș