Întrebări despre sau pentru mânz? Îl găsești la adresa de e-mail contact@manzmic.ro sau pe canalele de social media:

Jurnal de introvertit – 26 ian. 2019

Păianjenul din planta de pe biroul meu

 

Cu mulţi ani în urmă, când fratele meu mai mare a plecat în viaţă, m-am mutat pentru un timp în camera lui.

 

Sursă foto

 

Era mai mică decât a mea, dar mai luminoasă, iar biblioteca familiei îmi era mai la îndemână. Singurul ei dezavantaj era că fereastra dădea spre biserica din vecinătate şi, în dimineţile de duminică, pe la opt, când sunt visele mai frumoase şi somnul mai dulce, clopotele bisericii mă trezeau brutal şi crud. Din cauza asta m-am şi mutat înapoi, în camera mea, câteva luni mai târziu.

Într-o zi, scotocind după ceva de recitit, am văzut un păianjen în spaţiul strâmt dintre marginea bibliotecii şi perete. Era un adevărat Goliath, cam cât unghia degetului meu mare, negru, gras şi frumos, şi cu o burtă ca de berar chivernisit. Şi, ca un gospodar adevărat, îşi făcuse acolo o frumuseţe de pânză: înghesuită, e adevărat, dar deasă şi elaborată.

Ne-am împrietenit pe loc şi i-am pus numele Manole, iar sportul meu preferat, din clipa aceea, a devenit prinderea muştelor. Cât timp l-am hrănit pe Manole cu muşte aruncate în pânza lui, am devenit expert în prinderea lor din zbor. (E o aptitudine care nu se uită, e cam ca mersul pe bicicletă. Uneori, mă gândesc că aş putea să-mi trec în CV, la Aptitudini, „prinderea muştelor din zbor”. Cred că m-ar angaja pe loc la o fermă de şopârle.)

După un timp, am plecat şi eu în viaţă şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu Manole. Probabil că a făcut mama o curăţenie generală, de un Crăciun sau de un Paşte.

Zilele trecute, am văzut un păianjen în planta de pe biroul meu. Nu e foarte mare, dar seamănă leit cu Manole: e negru şi are o burtă ca de berar chivernisit. Şi uite-aşa am descoperit că prinderea din zbor a muştelor e o aptitudine care nu se uită.

Îmi place să cred că e un stră-stră-strănepot al lui Manole, că a călătorit cu trenul până în Bucureşti, apoi cu un 105 de la gară, apoi pe jos, pâş-pâş printre blocuri, până când m-a găsit şi s-a aciuat în planta de pe biroul meu.

Ah, şi îl cheamă Mirciulică. Pentru că are moacă de Mirciulică. Adică fix aşa ca moaca păianjenului din planta de pe biroul meu.

 

George Costinaș