Întrebări despre sau pentru mânz? Îl găsești la adresa de e-mail contact@manzmic.ro sau pe canalele de social media:

1989. Treizeci de ani mai târziu

Zilele astea, în loc să îmi stea capul la cozonaci şi sărbători, zici că am o criză existențială, sau una de identitate, nici nu ştiu exact. Sunt momente în care parcă nu mai ştiu cine sunt, nu simt că aparțin, nu mă regăsesc. Şi, în nesfârşita încercare de a-mi găsi locul şi de a mă regăsi pe mine, mă raportez, negreşit, la momentul T0 (zero) – ăla în care (în urmă cu 1, 30 sau 100 de ani, nu mai ştiu exact), într-o noapte înstelată, am apărut pe lume.

Ca să fac un pic de lumină în toată confuzia asta, am vorbit cu prietena mea, Cristina Iancu, cap creativ la Graffiti PR, despre cum se raportează ea, în prezent, la T0 (zero-ul) personal şi despre ce găseşte atunci când priveşte în urmă. Mi-a povestit despre identitate şi despre cum e să creşti în tandem cu România de după Revoluție. M-am regăsit. Parcă mi-e un pic mai bine.

 

Cristina Iancu mică

Îmi dau seama că dacă mă gândesc la 1989, nu mă mai opresc din gândit. Pentru că ăsta nu e un an, e un ecou. Și fiecare dintre noi e o cutie de rezonanță. Ah, și Hârtia va fi albastră. Nu știu cum, dar (îmi spun „din fericire”) am văzut bucata asta de timp prinsă în film abia anul ăsta, la 30 de ani ai mei și 30 de la revoluție.

Am tremurat 30 de minute după ce s-a terminat, deși știam cum se termină. Şi tocmai de aceea. A doua zi m-am dus să-l văd iar, cu mama și cu tata.

Și m-am gândit că filmul ăsta ar trebui să fie văzut de toți părinții și toți copiii și toți românii care s-au născut înainte sau atunci sau după. Ca să nu se subțieze (de tot) pereții cutiilor. Sau rândurile celor care știu de ce încă mai sunt aici.

 

 

30 de ani împliniți nu înseamnă mai mult decât 30 de ani împliniți.

Dacă vrem să vedem timpul ca pe o axă, aici am ajuns. În punctul ăsta pe o linie. Altfel, lăsând la o parte microfilosofia de microunivers, 30 de ani îmi oferă un contrast, îmi dă loc să mă umflu puțin în pene. Fie când sunt întrebată de carnetul de student pentru bilet la film, fie când o bag p-aia cu „Children of the Revolution” (Băi, ce mișto, tu chiar ești de-o seamă cu Revoluția!) – asociere care se lasă cu sclipiri în ochii câtorva generații. Cei care să fi avut 10-15-20 de ani când sfârșitul lumii s-a dat la televizor, nu la cinema.

Și e ceva foarte mișto în secunda în care încetezi să mai fii privit ca o persoană pentru că ești confundat cu un reper temporal. Un moment din istoria lumii, a țării, dar, mai ales, din istoria personală a omului din fața ta.

Dar nu e despre orice om, nu-i așa? Nu face orice om ochii mari în fața vârstei mele. Face ochii mari doar un român.

(Paranteză – De ce o fi cuvântul ăsta greu ca plumbul? Și de scris, și de spus, și de citit. Parcă tot câmpul lui lexical atârnă greu atunci când e al nostru. Istorie, nație, popor.)

E ceva amar acolo. Ca în politică sau politician, cuvinte încărcate cu peiorativ de când le știu.

Ar fi mai ușor, poate, să ne gândim la istorie ca la o sumă de puncte în timp. Povești-moment în mijlocul cărora mari grupuri de oameni au vibrat ca un întreg. Străbunici martori la Unire. Bunici cu însemnele lui Mihai pe certificatul de naștere.

Să fie ăsta un soi de definiție a conștiinței naționale? Ne definesc momentele astea ca fiind un popor? Poporul român? Popor al părinților noștri care, zeci de ani, nu a putut vibra. De teamă, de silă, de neputință. Într-un stat destabilizat cu o eficiență malefică. Într-o piramidă răsturnată a valorilor. Ai mei aveau deja 33 de ani când a venit istoria peste ei. Deja rodați și erodați de un regim al fricii și al puținului. Deja obosiți să ceară mai mult, mai bine. Și neștiind, de fapt, cum să o facă.

Dar revoluția s-a întâmplat. Și vibrația a existat. Și în poporul ăsta s-a dat reset. Mai puțin și în ciuda clasei politice. Puștii de-atunci sunt voci care s-au ridicat de-a lungul anilor și se ridică astăzi. Copiii de-atunci au copii acum, iar copiii lor cresc în ecoul acelei vibrații. Vibrație care – nu ușor, nu rapid, nu fără dureri, ne scutură de boală.

Ei, și când le zic că am 30 de ani și se uită la mine ca la mașini străine ale timpului, mă uit și eu la ei. Și trebuie că în secunda asta de privire oglindită se deschide un portal. Pentru că ce văd eu în ochii lor spune mai mult decât aș putea să-mi imaginez eu cu capul meu.

Știu că ei sunt norocoșii cărora matematica universală le-a deal-uit cel mai mișto set de cărți: au fost acolo înainte, în timpul și după – cu capacitatea de a înțelege. O prezență totală. Chintă roială. Ei sunt motivul pentru care „A fost sau n-a fost?” nici măcar nu e o întrebare.

Și mă bucur că eu sunt un vizor prin care să privească spre ce au trăit atunci și le-a definit persoana de acum. Și sper să vadă acolo și un motiv ca să mai fie.

Cristina Iancu