Întrebări despre sau pentru mânz? Îl găsești la adresa de e-mail contact@manzmic.ro sau pe canalele de social media:

Într-o noapte înstelată, a venit pe lume un… mânz mic.

Mânzul ăsta, mărunt, pipernicit și uscățiv, dar cu o coamă luuuungă și bogată în bucle aurii, era bine înfofolit în scutece din bumbac și așezat de mama lui într-un coșuleț din răchită împletită (și nu de orice fel, ci tocmai Salix babylonica, așa numita „salcie plângătoare”).

Când a deschis pentru prima dată ochii și a privit în jur, era întuneric… beznă. Numai printr-o perdea grea din stofă se mai vedea, din când în când, o scânteiere vie, urmată imediat (şi invariabil) de câte o bubuitură puternică, de zici că se rupea cerul. Noaptea nu mai era înstelată.

Prima noapte a mânzului s-a transformat într-una furtunoasă, ca o comedie de moravuri neagră şi pierdută în timp. Mânzul era contrariat. Nu înţelegea de ce lumina puternică şi sunetul înfiorător care o urma erau separate în timp de acele câteva secunde tulburătoare.

Avea să afle mai târziu că viteza de propagare a luminii este mai mare decât viteza de propagare a sunetului. Ceva şi mai târziu avea să îmbrăţişeze, ba chiar să iubească acest fenomen, care (la fel ca multe alte minuni ale naturii şi ale spaţiului şi ale timpului pe care le va fi descoperit odată cu trecerea anilor) îl făcea să se simtă mai mic decât un firicel de nisip pe fundul unui ocean de lucruri trecătoare.

În noaptea aceea, în prima noapte a mânzului în Universul ştiut de noi, pricăjitul a început să plângă. După nu foarte multă vreme, a auzit un poc, iar apoi, în surdină, de nicăieri, au început să răsune note mângâietoare de flaut, cărora li s-au alăturat sunete de clarinet, oboi şi, mai apoi, victorioase viori şi tot felul de alte instrumente de ciupit, care zici că şi-au dat întâlnire într-o compoziţie muzicală pentru orchestră cel puţin… aparte. Era Bolero. De Ravel.

Mânzul s-a potolit. A adormit la loc, liniştit. Mai apoi, de fiecare dată când se simţea pierdut, poc-ul readucea amalgamul ăla de instrumente şi sunete, catalano-maşinistice, care nu evoluau, ci dansau repetitiv în aceeaşi temă, de exact 18 ori, cu mici variaţiuni sosite odată cu fiecare nou instrument. Îi provoca o stare de linişte. Ca într-o demenţă.

***

Pesemne că ființa asta neajutorată și înfricoșată a aterizat în lumea noastră dintr-o idilă între calul fermecat, mâncător de jăratic, al lui Făt Frumos cu… Rocinante, iapa de ispravă a lui însuși Don Quijote. Cei doi cai frumoşi şi înzestraţi şi glorioşi aveau, la rândul lor, fel de fel de frământări, neliniști şi nesiguranţe. Ei şi? Le-au ţinut întotdeauna piept, aşa că mânzul mic nu are cum să ajungă altfel decât victorios. Şi totodată, un mic geniu strategic. Ca Napoleon.

 

Let her sleep, for when she wakes, she will shake the world. (Napoleon Bonaparte)

***

– Ştii cum se desenează un fund de pisică?

– (…)

– Uite-aşa:

…una dintre primele lecţii învăţate de mânzul mic. Cam în aceeaşi vreme în care afla şi că nimic pe lumea asta nu e veşnic, stabil sau echilibrat. Avea să desluşească tainele navigării printre gânduri şi idei ca să poată ajunge cât mai la mijlocul liniei de plutire.

***

După cum îi spune și numele, mânzul ăsta de poveste era cam mititel, o însușire care i-a fost pecetluită pentru întreaga viață, încă din scutece, ca un sigiliu din ceară stacojie pe care cineva a apăsat puternic și cu îndârjire o stampilă gravată cu litera A. Mama lui îl alinta „micule”. Ceilalți îl asemuiau cu un pitic, un gândăcel sau cu fel de fel de făpturi firave și pirpirii. Cu toate acestea, s-a lămurit destul de iute că orice cusur poate fi preschimbat în beneficiu, dacă nu chiar într-un privilegiu.

***

Atunci când s-a coborât pentru prima dată din coşuleţul în care ședea tihnit, atras de miresmele orientale care îl apucau de nas şi îl purtau, ca pe șaua unei adieri line de toamnă timpurie, spre dulăpiorul suspendat deasupra mesei din chicinetă, a simțit întâia oară neajunsul celor care au alunecat din microcosmosuri îndepărtate direct în lumea telurică a omenirii.

Ușile dulăpiorului păreau două porți înalte și bine ferecate, de zici că promiteau o lume întreagă de minunății tăinuită chiar în spatele lor. Dulăpașul era suspendat într-un loc atât de ridicat încât mânzului îi făcea impresia că ar fi nevoie să se cocoațe pe nori și să se apuce de o rază de lună ca să poată ajunge la el. Era ușor descumpănit.

A scormonit ce a scormonit printre amintiri stropite de închipuire și a găsit un elefant care ducea în spinare un obelisc străvechi și care avea de împrumut o pereche de picioare filiforme, aproape invizibile, dar viguroase și multi-articulate, ca de păianjen. Mânzul mic și-a potrivit de îndată ciolanele lungi ale elefantului, de zici că ar fi încălțat două picioroange de arlechin cu clopoței prinși de chipiu sau de bufon ținut ostatic la curtea unui suveran feudal din Evul Mediu.

Pe picioarele de elefant urcau necontenit roiuri de furnici grase, care îl fascinau și, în același timp, îi provocau o repulsie perpetuă, învecinată cu cele mai hidoase fobii. Cu arătarea unei așa armate de soldați nestăviliți în fața ochilor, micul mânz începuse să se îngrozească și să simtă furnicături pe tot trupușorul. Avea aceeași senzație ca atunci când mai adormea cu capul rezemat pe câte un braț. Ca un fel de amorțeală pișcătoare.

Timpul devenise fluid, se scurgea și prelingea cu o viteză nebunească. Mânzul era nevoit să se pripească. Simțea un gust metalic și rece care îi îngheța creierul și mintea și sufletul. Era iminența a ceva categoric și definitiv. Irevocabil și ireversibil.

L-a pătruns un fior mai rece ca ghețarul Perito Moreno, s-a zgribulit strașnic și apoi a tras cu putere de mânerul prins de ușa din partea stângă a dulapiorului agățat în culmile muntelui de gheață care i-a crescut direct din suflet. Nu a izbutit să descopere ce se ascunde înăuntru, căci deodată mânerul s-a desprins de dulap și, laolaltă cu el, mânzul s-a dezechilibrat.

Cum a făcut cunoștință cu covoarele țesute de mână? Uite-așa. A aterizat pe cel din chicinetă… fix în cap. De la zdruncinătură, picioarele de elefant au crăpat, s-au preschimbat în cioburi și-apoi, imediat, într-o pulbere mai limpede ca luciul unui lac bavarez.

Poveste în derulare.
Va urma.

***