Întrebări despre sau pentru mânz? Îl găsești la adresa de e-mail contact@manzmic.ro sau pe canalele de social media:

De vorbă cu… Mugur Grosu II

Am stat de vorbă aproximativ trei ore cu Mugur Grosu, scriitor, publicist și artist plastic care îmbină poezia cu instalațiile, grafica și scenografia (într-o manieră cel puțin… neconvențională) și care se descrie drept un „fan de jazz crescut de clubul lui Harry Tavitian din Constanța, în vremuri când escapismul nu era un moft, ci o chestiune de igienă psihică”. Prima parte a discuției noastre e aici.

În cea de-a doua, am făcut trecerea de la poezie la… muzică. Mi-a povestit despre Harry, Gili, free jazz, free-Bach, improvizație, libertate de expresie și… stări de euforie.

 

Episodul II: Cum am devenit tembel

 

Care-i treaba cu muzica?

Am făcut pian de la 5 ani. Ca să intri la Școala de muzică, pe atunci, trebuia să faci meditații. Eu m-am pregătit la o venerabilă italiancă stabilită-n Constanța după ce se măritase cu un român – doamna Cărăușu. Peste foarte mulți ani aveam să aflu că la ea se pregătise și Harry Tavitian, prin anii ’60. Părea un personaj coborât din literatură, avea părul alb împletit în cunună ca Iulia Timoșenko. Dar cosița sa albă părea un fel de aură, pentru că era de-o blândețe extraordinară. Când intram în sufrageria ei parcă intram în poveste, la pianina ei veche mă-nvăluia mereu o lumină blândă. În anii ăia, în plin comunism, simțeam așa, o noblețe deplină în spațiul acela, dar fără afectare. Dacă ar fi fost așa și la Școala de Muzică aș fi fost fericit.

 

Mugur cu Harry la Vălenii de Munte, octombrie 2013. Sursă foto: Mugur Grosu

 

Prin urmare, înainte de marină, a fost școala de muzică.

Da. După meditații am fost primit acolo. Dar, pe vremea aia, Școala de Muzică se făcea în paralel cu școala obișnuită. Era …extrașcolară. Abia după revoluție a apărut în sfârșit, și-n Constanța o școală adevărată de arte. Eu, după orele obișnuite, mergeam la cealaltă școală, pe lângă Biserica Greacă din peninsulă, unde studiam pianul și teoria muzicală și dădeam examene la finele fiecărui an.

Și de la-nceput s-a-ntâmplat o chestie interesantă – taică-meu, care-a avut fantezia să mă dea la pian, m-a dus și la audiții de jazz, tot de pe la 5 ani, la clubul lui Harry Tavitian. Așa că jazz-ul a fost prima muzică pe care-am ascultat-o sistematic, și asta a contat enorm în formarea, sau (unii-ar putea spune așa) deformarea mea.

 

Dragostea pentru literatură a pornit de la profesia mamei tale, iar pasiunea pentru jazz de la tatăl tău. Trebuie să fie și ceva genetic la mijloc.

Nu știu, dar dacă aș avea un copil, probabil că așa aș face și eu – i-aș da acces la chestiile astea din prima. Adică, nu-l învăța doar Cățeluș cu părul creț. Copilul e ca un burete. Absoarbe tot ce-i dai, așa că nu-i da numai prosteli. Pentru mine, întâlnirea cu free jazz-ul și cu arta abstractă a fost capitală.

Mi-aduc aminte sala în care se făceau audițiile de jazz, o aulă a Bibliotecii Județene din Constanța. Erau vreo 20-30 de oameni care veneau regulat să asculte muzica asta ciudată, și toți se bălăngăneau ca nebunii. Care cu blugii rupți, care cu plete, chiuind sau legănându-se îndrăcit… toată atmosfera și felul în care trăiau muzica, nu erau din lumea noastră – a blocului comunist.

Și Harry făcea asta pro bono. Nu doar că ținea clubul ăla săptămânal, dar își mai și punea la bătaie discurile personale la secția de muzică a bibliotecii. Că el era și bibliotecar, din asta trăia. Și, dacă mă vedea interesat de jazz, scotea din discurile lui și îmi punea să ascult, probabil făcea la fel și cu alții.

El, literalmente, a format un public de jazz în Constanța. Cum mai cânta pe afară, avea ocazia să aducă și muzică rară, cred că-și toca toate economiile și onorariile pe asta. Apoi mai ținea benevol și clubul ăla de jazz, săptămânal, plus recitaluri și evenimente conexe.

 

Mugur cu Harry la Vălenii de Munte, octombrie 2013. Sursă foto: Mugur Grosu

 

Pe pereții aulei erau niște tablouri semi-abstracte. Erau cumva dincolo de realismul socialist. Că și biblioteca, la fel ca toate instituțiile publice, era plină cu tablouri realist-socialiste, dar printre ele erau strecurate și lucrări mai abstracte. Și mie asta mi s-a părut iarăși extraordinar – pe astea le remarcam și le fixam în memorie când eram copil. Pentru că, de fapt, percepi mult mai firesc asta când ești copil, cum și de desenat o faci mai liber, altfel de cum văd adulții, și tu ești semi-abstract pentru ei, că văd doar linii, pătrate, cercuri, culori și așa mai departe.

E o libertate pe care apoi sistemul ți-o sugrumă direcționând-o cu prea mare pripă spre temele adulților, pentru care lucrurile trebuie să aibă o noimă imediată, trebuie să intre într-un anumit sertăraș, normate și etichetate într-un anumit fel, predeterminat, tu nu mai ai mare lucru de zis, trebuie doar să-ți însușești ce s-a stabilit că te va pregăti pentru viață, care-i de fapt viața altora, sau imaginea lor despre viață. Or, acolo era un dezmăț total. Imaginația mea era super-activată.

 

Tot aud de școli care, din punct de vedere al dezvoltării creativității, țin elevii într-un șablon.

Păi, când am început lecțiile de pictură la școală a fost teribil de plictisitor. Te limitai în toate, de la subiecte la mijloace, cum să nu desenezi pe pereți sau pe bănci mai degrabă? Când ești lăsat sau chiar incitat să fii mai liber, pui de la tine, îți activezi imaginația, ți-o dezvolți. Arta și muzica așa-zis abstracte vin foarte natural în mintea copilului dacă nu i-ai polua-o cu prefabricate, nu l-ai instrui doar să execute comenzi, doar cu hăis și cu cea.

 

Cu muzica simfonică rezonai în copilărie?

Cumva, poate pentru că n-aveam stare de fel, poate și din pricina jazz-ului, mă cam plictiseam la concertele simfonice. Tata lua regulat bilete, Filarmonica din Constanța era foarte tare atunci, iar unele evenimente chiar mă prindeau, integrala Beethoven, de exemplu, poate de-aia el are-un loc aparte-n mine și-acum. Dar, cinstit vorbind, mă plictiseam repede. Atârna greu și faptul că la concertele astea trebuia să stau smirnă, era un chin, comparativ cu alea de jazz unde mă puteam hâțâna și puteam chiui cât pofteam, le simțeam vii și trăiam plenar naturalețea și libertatea de-acolo.

 

Deci pasiunea pentru jazz era cumva legată tot de libertate, libertatea de exprimare de data asta.

Pentru mine, sub influența asta păcătoasă, școala de muzică devenise ceva în care doar toceai și executai. Am avut o profă care-mi dădea cu rigla peste degete, iar la un moment dat, pentru că nu țineam mâinile rotunde și atacam lejer notele, poate influențat și de jazz, m-a pus să le las să cadă pe clape de sus până mi-a dat sângele pe sub unghii. Era atâta rutină și strictețe în toată instrucția asta care altfel sună frumos încât nu-mi puteam dori decât să scap mai repede.

La sfârșitul anului se dădeau audiții cu cei mai merituoși dintre noi, iar dacă adulții mai să leșine de-admirație, eu nu mai vedeam decât afectarea care masca chinul drumului până acolo, exact cum e și-n gimnastică sau alte sporturi de performanță – că mie pianul îmi părea acum mai degrabă un sport.

Știi expresia „te chinuie talentul”, nu e chiar glumă. Eu nu puteam trece de chin, eram mai degrabă hedonist, deveneam și eu, cum spunea Tavitian despre sine, un oriental leneș, tembel. Tot el m-a făcut atent că sensul originar din limba turcă de unde vine tembel, e de leneș, nu de idiot. Și prin asta vorbea de un anume huzur sufletesc, de libertate, pace interioară și rafinament, de o igienă interioară aparte. M-am regăsit și eu în chestia asta, sau m-am mutat, încet-încet, în ea. Că el, cumva, mi-a bulit, treptat, tot sistemul. Îți dai seama, era o personalitate foarte impresionantă, copleșitoare, mai ales în pușcăria aia de comunism care-i dădea într-una cu întrecerile pe ramură, depășirea de plan și munca eroică pentru patrie și popor. Lenea, sau mai degrabă tihna bunului plac, era o virtute secretă.

 

Harry și Mugur, 2011. Sursă foto: Mugur Grosu

 

Și nu-l cenzurau?

Spre sfârșitul „iepocii dă aur” a avut necazuri. La un moment dat l-au dat afară de la Bibliotecă. Poate pentru că tot pleca pe afară cu concertele, nu știu, i-au făcut niște măgării și-a avut o perioadă cam grea. S-a angajat la Teatrul de păpuși – pentru că trebuia să ai un serviciu și ar fi fost o tragedie dacă nu-și găsea ceva cât de cât în zona lui. Și-a dus-o o vreme mai greu, până a venit revoluția.

Ei, ziceam că mi-a bulit sistemul, iar asta s-a „oficializat” prima oară la unul dintre examenele alea de la Școala de muzică. Aveam de cântat, printre altele, Bach. O piesă de care mă îndrăgostisem foarte tare pentru că mi s-a părut că e ca-n jazz, avea niște variațiuni pe o temă și m-am gândit că am prins schema – avea o structură pe care apoi o plimba prin alte game și-o dezvolta, și n-am mai apucat să învăț toate paginile… după o vreme nu m-am mai putut abține, intram în temă și elaboram liber, construind sau deconstruind cu ochii închiși, și Bach mi se părea foarte generos că-mi permitea să mă joc așa.

 

Improvizai.

Da, evoluam liber. Și cumva, era tare să cânți Bach în manieră jazz. Cred că tatăl meu era foarte încântat când mă auzea prin pereți „repetând” în sfârșit ore în șir, că din afară nu suna a jazz, altfel pentru mine orele de repetiții erau un fel de tortură, abia așteptam să treacă, deși mă-ntorceam la tortura temelor pentru școala curentă. Nu se lipea de mine instrumentul dacă trebuia să fiu cuminte.

Dar a venit examenul de sfârșit de an, iar eu m-am dus și am cântat la examen free-Bach fără să-mi treacă nicio clipă prin cap că nu e bine. După primele note am luat-o razna și-am început să-mi fac liber propriile variațiuni, cum mă obișnuisem. Eram foarte încântat de descoperirea mea și chiar era prima oară când mă animam. Și s-a făcut rumoare în partea comisiei – erau câteva capete contre jour, nu le vedeam fețele, și unul dintre capetele alea a strigat: Măi băiatule, dar ție chiar îți place instrumentul ăsta? Și am răspuns cu voce scăzută: Da… .

Și m-au poftit afară. Abia seara am știut, când tata a venit foarte trist acasă, că eram singurul sub linie, singurul picat. Dar nu pot să uit sentimentul de pace la ieșirea din sală, eram la doi pași de mare și-am tras în piept briza și-am ridicat fruntea la cerul senin pe care se roteau câțiva pescăruși, și parcă devenisem unul dintre ei.
Aveam bănuiala că se-ntâmplase ceva nasol dar, într-un fel sau altul, se terminase. Am alergat cu briza, m-am dat de-a dura pe dealurile de la plaja Modern și-am fost, în tristețea mea, mai fericit ca nimeni altul.

 

Cum te raportezi la muzica clasică acum, în calitate de adult?

Acum pot s-o iubesc, și-o iubesc. Că tot pomenisem de Bach, mă obsedează un solo de clavecin, Cadenza, de la finele primei părți a Concertului Branderburgic nr. 5, neobișnuit de lung pe atunci, o țesătură melodică tot mai complexă până rupe zăgazurile și uiți că asculți muzică simfonică, pare foarte contemporan, poți spune că-i solo de jazz sau rock.

 

 

Și de fapt jazz-ul a împrumutat ideea de Cadenza – de solo și/ sau improvizație – și-a dus-o mai departe. Mă amuză că mirosisem legătura asta la Bach și m-am lăsat dus de val ca tembelul. 🙂

 

Dar Bolero, de Maurice Ravel?

Ei, Bolero e next level. Îmi aduc aminte că am văzut un spectacol de balet la TV cu Maia Plisețkaia

 

Păi, chiar a fost scrisă pentru balet. Ida Rubinstein, o balerină rusă, își dorea foarte mult un spectacol de balet cu muzică de inspirație spaniolă. I-a propus lui Ravel să o scrie. Rezultatul e întâlnirea dintre viziunile celor doi.

Acum doi ani, am ascultat insistent piesa asta, care poate părea monotonă, o structură simplă accelerată. Prin balet capătă cumva o altă dimensiune. Studiam piesa asta pentru un performance. Fusesem invitat să propun ceva pentru un spațiu foarte mic, un cub de sticlă cu latura cam de doi metri, și mă gândisem să-l fac și mai mic, să mai invit doi prieteni, un băiat și o fată, și fiecare dintre noi să facă ceva în acel spațiu înghesuit și închis dar fără să relaționeze cu ceilalți direct, doar prin intermediul unor obiecte care să treacă de la unul la altul. Să ilustrăm paradoxul claustrării intensificate de necomunicare.

Lucrând la chestia asta, am ajuns la recuzită, cu ce obiecte ne putem lega, și cineva a venit cu ideea să aducă un patefon, avea Bolero-ul de Ravel pe două discuri – evident, foarte vechi, și schimbarea lor segmenta interesant numărul nostru în patru părți. Le-am pus și inițial am fost refractar, prea intram într-un clișeu cultural, dar tot ascultând, ne-am dat seama că se leagă foarte bine cu ideea gesturilor repetitive, mecanice, fără interacțiuni și efuziuni. Iar hârâitul patefonului, imperfecțiunea plăcilor vechi aducea șarm în plus. Inclusiv pauzele de liniște și întoarcerea discurilor se integrau bine în performance.

 

Grafica Bolero, de Mugur Grosu, 1998 (tuș pe lemn), Credite foto: Mugur Grosu

 

Am studiat mult baletul atunci, și-am revenit cu alți „ochi” la muzică, întrebându-mă în ce măsură ritmul să dicteze mișcările, segmentarea, accelerarea lor, adăugarea altora, scara deconstrucției, cum să distrugem puțin câte puțin monotonia asta aparentă și „armonia” noncomunicării noastre.

Eu colecționez lingurițe și știu că, la un moment dat, aveam vreo 40. Le-am inclus în acțiunea mea din cub, le scoteam pe rând dintr-o cutie, le ștergeam maniacal cu o pânză de șters ochelarii executând un număr fix de mișcări, apoi le aliniam cu grijă și o luam de la capăt. Cel din stânga mea își făcea la nesfârșit un ceai. La un moment dat, lua o linguriță dintre cele aliniate de mine, amesteca în ceai și apoi punea lingurița folosită în altă parte, de unde o lua celălalt care nu mai știu la ce o folosea și apoi o punea înapoi în cutia mea, fără ca eu să îl observ. Și astfel tot scoteam lingurițe, lustruindu-le și aliniindu-le maniacal, iar cutia nu se golea niciodată.

Se crease un cerc vicios. Pe care nu-l puteam întrerupe sau conștientiza pentru că nu comunicam și ne ignoram reciproc. Ei și, la un moment dat, continuitatea era ruptă brusc. Intervenea ceva care strica rutina și de-aici începea haosul, când e zona aia de crescendo în Bolero, se rupea armonia, dar se putea rupe și izolarea noastră.

 

BOOM-ul ăla de la final. Ca o explozie.

Nu ne lămurisem dacă, până la urmă, vom interacționa unii cu alții, nici ce va rupe filmul. Dacă inițial fiecare intervenea în universul celuilalt fără să ne prindem, ceva urma să ne tulbure și să ne facă cunoștință cu tulburarea celorlalți – nu neapărat și cu ei. Ori urma să ne alterăm progresiv mișcările, cu câte-o mică abatere, sau eroare, care în timp se dea peste cap tot mecanismul circular, ori să recurgem la un fenomen extern care să provoace accidentul – ne gândisem, ca deus ex machina, să băgăm o pisică – mai aleatorie și, culmea, umanizantă decât o astfel de intervenție nici că se putea.

Dar, până la urmă, nu l-am mai prezentat public, că venea iarna, se făcuse frig și trebuia să fie în aer liber într-un cub deschis în partea de sus, plus niște probleme tehnice de care ne-am lovit în pregătirea lui – găsisem o soluție să intrăm, dar nu și să ieșim.

Din cauza asta, am renunțat. Dar, sunt convins că o să lucrăm cândva din nou la povestea asta. Asta, apropo de Ravel și balet. Nu construiam pe ce și cum s-ar vedea din afară, ci pe claustrare și raționalizarea cubului, cum să facem să ne ignorăm cu adevărat în cub, să intrăm în transa asta de mecanisme. Probabil că e mai captivant să o faci decât să privești.

 

Ești parte din opera ta.

Eu, care n-am avut niciodată nicio aplecare către coregrafie, a trebuit să gândesc în termeni străini: Cum aș face asta? Cum gradez monotonia? Câte elemente să introduc? Dar în coregrafia lui Maurice Béjart, tot ce se-ntâmplă cu Maia și-n jurul ei e poezie (nu doar frazarea mișcărilor, ci și cum se mișcă lumina) și poezia nu mi-e străină. Dacă mă pui, nu pot să-ți povestesc, să-ți pun pe hârtie ce și cum construiește, și totuși te ține cu sufletul la gură fără să urmărești un film în sens narativ.

Filmul se joacă cu intuiția ta desfășurând o acțiune – ai personaje, obiecte și verbe: Acum apare un pistol, se va trage cu el. Sau nu. Ce se-ntâmplă în baletul acesta, ca și-n poezie, e un joc interior, mesajul e despre ceva lăuntric. Iluzia spectatorului e că participă la ceva lăutrnic.

 

Mugur cu Gili Mocanu, 1998. Sursă foto: Mugur Grosu

 

Dar deja teoretizăm, iar treaba asta nu e întotdeauna nici relevantă, nici autentică. Vezi și-n artele plastice, discursul curatorial a ajuns o moară stricată care rotește aceleași palavre – că artistul investighează, explorează, chestionează ceva, iar tu – că-l crezi pe cuvânt sau ba – nu simți neapărat și nu te interesează asta când te uiți la artă.

Ar fi loc aici și de-o discuție despre impostură și sentimentul de auto-falsificare. Când te apuci de ceva, te roade, ai o curiozitate, poate ai și o poftă, dar vine momentul în care îl faci public. Și cum îl faci public? Dacă nu-l pui în circulație, rămâne un simplu hobby. Intervine mediatorul, criticul sau curatorul, care-l scutește pe artist de penibil și construiește acolo o noimă. Dar el, în loc să faciliteze, adesea închide, zidește, se construiește pe sine folosindu-se de artist.

Asta mi se pare că se întâmplă și în literatură cu discursul critic care în loc să deschidă calea, îndepărtează publicul. Se-ntâmplă atâtea lucruri grozave în poezie, dar nu se află, poezia nu se mai ridică în lume, parcă a fost sechestrată și legată de-un zid de secte de literați, care nu știu și nu-s interesați să vorbească lumii pe limba ei, ba mai și îngroașă zidurile, învârtind terminologii impenetrabile și scheme de uz intern, doar pentru propriul folos. Nu degeaba din literatură trăiesc doar cei ce vorbesc în numele și pe seama ei, nu și cei ce-o creează.

 

Asta a fost cea mai mare problemă pentru mine în școală. Analiza critică trebuia învățată, nu gândită.

Pentru mine, școala a fost un eșec. Educația mea a fost un eșec din cauza asta, că nu mă regăseam deloc în sistemul ăla mecanic, de acumulări cu tolcerul, la tonă. La școala normală mi se construia și standardiza viitorul fără să intereseze pe nimeni ce am de spus, iar din școala de muzică fusesem exclus.

 

Și, după, s-a terminat de tot cu muzica?

Am mai studiat vreo doi ani, ca să-l consolez pe tata care era foarte trist, am mers la Școala Populară de Artă, unde plăteai o taxă anuală. Veneau și oameni în toată firea acolo să-nvețe un instrument – majoritatea pentru chitară, sau acordeon, chestii mai utile, poate pentru nunți.

M-am mai târât așa vreo doi ani, dar nu era mare chestie, n-aveai nici examene, studiai cât puteai sau chiuleai pe banii tăi. A fost cumva mai simpatic și relaxat, dar tot n-am reușit să mă împrietenesc cu pianul. Mergeam mai mult ca să nu-l necăjesc pe tata, care, nu știu de ce, crezuse că vede o stea deasupra mea.

 

Mugur cu Gili Mocanu, 1992. Sursă foto: Mugur Grosu

 

Încălzirea s-a petrecut abia în liceu, unde mă împrietenisem cu Gili Mocanu, care a fost extaziat când a găsit o pianină în camera mea. A tot revenit, și-am început să zdrăngănim împreună și, deși nu avea noțiuni muzicale, ne-am legat foarte bine, am început să lucrăm piese împreună. La început i-am zis că dacă o să cânte doar pe clapele negre nu va suna fals orice-ar face. Și e interesant că cele negre fac o gamă pentatonică – doar din 5 note – și combinate cu un ritm sincopat dau un sunet oriental. (Chopin are-o lucrare, Etude nr 5, în care mâna dreaptă cântă doar pe clapele negre.)

Ne concentram pe ritm și intensitate, și-aveam momente de nemaiîntâlnită euforie. Amândoi tânjeam foarte tare să fim parte cumva din lumea muzicii, care-i, poate, arta perfectă, pentru că nu-i obligată să vorbească. E abstractă și în același timp poate transmite foarte mult fără a comunica ceva anume.

 

Mugur cu Gili Mocanu, 1993. Sursă foto: Mugur Grosu

 

În poezie, oamenii se mai împiedică în propria lor nevoie de înțeles. Eu tot spun că semantica e un lest pentru poezie. Cum și din foamea de cunoaștere, care ar trebui să fie o virtute, facem un păcat capital când urmărim doar posesia, confiscarea realului prin înțeles, când ni-l apropiem doar ca să ni-l putem însuși, acolo se strică lucrurile. Iar că dacă nu mi-e util și nu mi-l pot însuși, ajung să nu mă intereseze, îmi limitez interesul la zona mea de control.

 

Muzică: Mugur Grosu, Gili Mocanu, Mitoş Micleuşanu, video: Mugur, 2015

 

Ei, și cred că muzica e înrudită cu poezia în zona asta, a celebrării difuze, a vocilor fără carne, a tainelor și focurilor lăuntrice, pe care excesul de zel al înțelegerii le stinge.