Întrebări despre sau pentru mânz? Îl găsești la adresa de e-mail contact@manzmic.ro sau pe canalele de social media:

Interbelit

BELÍT, -Ă, beliți, -te, adj. (Mai ales despre animale); jupuit; fig. (regional) prăpădit, jigărit. Toată noaptea mă certai, Cu niște voinici din plai, Pe niște beliți de cai. TEODORESCU, P. P. 299. dexonline.ro

 

Credite foto: mânz mic la Apollo 111

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la jumătatea mea de viaţă trăită în Bucureştiul contemporan, viață d-aia care seamănă cu o cursă nesfârşită către un ţel (ori inventat ori foarte) îndepărtat, mă pitesc într-o bulă din capul meu și mă tot gândesc la cum o fi fost viața în Bucureștiul interbelic.

Cu siguranță idealizez, dar e un exercițiu plăcut. Îmi imaginez domni stimabili cu pălării tuciurii, în plimbare, braţ la braţ, cu doamne dichisite care poartă șiraguri (peste șiraguri!) de perle alb-gălbui atârnate peste rochițe midi (cel mai probabil drapate și-n culori pastelate).

Pe bulevarde cu copaci înverziţi și insule de flori (din tot felul de soiuri atent alese de peisagişti iscusiţi), cu cișmele țâșnitoare care te scapă de toropeala începutului de vară și cu clădiri, aproape strălucitoare, de-o arhitectură frumoasă și destul de coerentă.

O arhitectură în care se amestecă idei moderne cu acel ceva neoromânesc și care nu duce neapărat cu gândul la micul Paris, ci mai degrabă la ce ar fi urmat să devină micul oraş-capitală de țară (destul mică, la rândul ei, dar bogată în tot felul de resurse) din Europa de est.

Străzile trebuie să fi bubuit de emancipare culturală în vremurile alea, oamenii probabil că erau „the original hipsters” care tocmai descopereau jazz-ul și romanțele, cinematografia, teatrul în stradă și radioul.

Nici nu cred că mai sperau la utopisme de genul construirea unei societăți ideale, dar sigur învățaseră să se bucure de lucrurile mărunte (ca plimbarea pe bulevard la apusul soarelui, fără prea multe gânduri formulate în jurul zilei de mâine). Nu prea aveau cum să nu, după patru ani de panică, tensiuni și sacrificii.

Să nu mai zic că, taman în vremurile alea, i-a venit lui Tristan Tzara (românul care a pornit, împreună cu prietenii lui, toată ciudățenia asta de curent artistic) ideea să aducă pe lume dadaismul. De fapt, nu e chiar atât de ciudat. A venit ca o alegorie la reacțiile unei generații care se confrunta pentru prima dată cu ororile unui război resimțit aproape ca fără sfârșit.

Tzara și prietenii lui (artiști plastici, scriitori și teoreticieni) obișnuiau să spună că rațiunea societății în care trăiau reușise să împingă lumea spre autodistrugere. Așa că au dat-o pe-un fel de protest artistic exprimat prin hazard, absurd și irațional. Un fel de comentariu la adresa sistemului și a modului în care funcționau lucrurile. Niște absurd împotriva absurdului. Dat prin artă.

„Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa. Vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum este el definit la momentul actual. Pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.”

Marcel Iancu, pictor român, coleg cu Tzara în toată treaba dadaistă

 

Mă gândesc că trebuie să fi fost niște vremuri tare aparte.

 

 

Și apoi apare nenea ăsta, îmi sparge bula interbelică cu acordeonul lui și mă aruncă direct în oala aia care dă pe dinafară de nostalgie după cealaltă jumătate de viață. Aia trăită parțial în România de după Carpați, parțial departe de orice fel de Românie.

 

mânz mic